In anul 1874 intr-un club select din Anglia se prezenta pentru prima data un dans importat din SUA numit “Boston”.
Intre 1910 si 1914 foarte multa lume mergea in centrul Londrei in “Boston Club” din hotelul Savoy pentru a dansa Vals Boston predecesorul Valsului Lent de astazi.

Totusi abia dupa 1922 a devenit la fel de cunoscut si de popular ca Tangoul. Un lucru mai deosebit care se poate aminti despre Boston este faptul ca partenerii dansau unul langa celalalt , pozitia nesemanand de loc cu cea de astazi.
Dupa primul razboi mondial Valsul lent a inceput sa prinda mai multa forma, luandu-se decizia ca miscarea de baza sa fie: pas, pas, langa.

In 1922 cand Victor Sylvester castiga Campionatul Angliei, combinatia pe care a dansat-o a fost formata doar din figurile “Natural Turn” , “Change of direction” si “Reverse turn”, mai putin decat invata astazi un incepator.

In anii 1926-1927 Valsul Lent a fost imbunatatit considerabil miscarea de baza transformandu-se in pas, lateral, langa. Acest fapt a facut posibila aparitia a numeroase figure care ulterior au fost standardizate de Imperial Society of Teachers of Dancing (ISTD) , multe din ele folosindu-se si astazi in Dansul Sportiv.

O contributie deosebita in dezvoltarea Valsului Lent au avut-o alaturi de Victor Sylvester, Miss Josephine Bradly, Maxwell Steward si Pat Sykes, primii campioni englezi.

Masura muzicala este de 3/4 (trei patrimi intr-o masura muzicala), tempoul fiind de 27-30 masuri pe minut.
Fiind un dans de origine engleză, muzica îi conferă un anumit caracter romantic, visător, sentimental si sensibil. Este caracterizat prin înăltări si coborâri ample si elegante fiind considerat regele de necontestat al dansurilor de societate.

Milonga a fost inaintasul Tangoului.

La inceputul secolului 20, Milonga (in care exista miscarea specifica scurta si oprita de cap si de umeri) era dansata in sali mici de inalta societate din Brazilia.

“The dandies” (baietii in voga) au schimbat dansul in doua directii. In primul rand au schimbat asa numita „Polka rhythm” in “Habanere rhythm” si l-au denumit Tango deoarece numele de Milonga amitea prea mult de “Barria de Las Ranas” unul din ghetourile Buenos Aires-ului ..

Din 1900 mai multi amatori din comunitatea argentiniana au incercat fara succes sa introduca Tangoul (36 de masuri pe minut) in Paris.

Profesorul parizian Robert a facut eforturi uriase pentru a face Tangoul popular si totusi drumul nu a fost pavat cu trandafiri.
Au fost multi adepti da si multi oponenti. In special episcopii francezi erau impotriva dansului, ei atragand atentia asupra naturii tentante si senzuale a acestuia, dansatorii punand in pericol sfintele invataturi bisericesti.
Tangoul nu a fost acceptat nici la Londra, fiind considerat un dans erotic.

In 1907 dupa cateva schimbari de stil si in urma unui concurs de dans din Riviera Franceza unde dansatorii au fost foarte apreciati, Tango-ul a fost acceptat atat la Paris cat si la Londra la petreceri – ceaiuri sau cine dansante, (“Tango teas” “Tango Soupier”), care aveau ca invitati dansatori profesionisti.

Pana si presa din SUA era scandalizata. In 30 mai 1915 in New York Times se publica un articol cu titlul “Pericolul Tangoului, mai mare decat Imperialismul German”

In 1924 dr. Boheme din New York a descoperit si o noua boala: “the Tango-foot”.

Masura muzicala este de 4/4, tempoul fiind de 30-33 masuri pe minut.

Caracterul dansului este dat de miscările sincopate si de pauzele dramatice, iar maniera de abordare depinde în mare măsură de abilitatea dansatorilor de a se adapta caracterului pasional al acestuia.

Este un dans plin de personalitate, cu multă trăire interioară care invaluie publicul cu parfumul sau.

Acest dans nou de 3/4 provine din dansul germano-austriac “Landler”, un dans din secolul al XVIII-lea. In secolul trecut, mari compozitori vienezi au consacrat valsul ca muzica de dans, valsul vienez devenind la acea vreme unul dintre cele mai populare dansuri de moda. Dansul constand din rotiri continuue este intrerupt doar de pasii de schimbare, dansatorii trebuind sa aiba grija la interpretare, la amploarea rotirilor si sa nu exagereze cu micile inclinari (“sway”). Din 1930 este dans de concurs, intarindu-si acest statut din 1950.

In 1910 s-a nascut în Anglia Foxtrot-ul, un dans de 4/4 cu tempo mediu, dansat pe muzica de dixieland si jazz, adusa în Europa de orchestrele din America. Începând din 1930 devine dans de concurs obligatoriu, varianta lenta a acestuia, slowfox-ul. Având una din cele mai grele tehnici de picior, necesitând un contact permanent al unei parti a talpii cu parchetul, dansul se interpreteaza cu sway continuu, cu pasi usori si glisati.

Dezvoltat in timpul primului Razboi Mondial in suburbiile New York-ului , a fost interpretat initial de dansatori africani si caraibieni, debutul fiind in music-hall-uri americane. Foarte repede a devenit popular si in salile de dans.

Foxtrot-ul si Quick Stepul au origine comuna. In anii 1920 multe formatii cantau Foxtrot-ul prea rapid (pasii mari ai acestuia neputand fi dansati la acea viteza), fapt ce a nemultumit pe multa lume, chiar si cateva din marile publicatii ale vremii scriind despre aceasta. Astfel la sfarsitul anilor 20 au fost dezvoltate doua dansuri diferite Slow-Foxtrot-ul cu 32 batai pe minut si Quick Step-ul cu 50-52 batai pe minut .

Charleston-ul este unul din dansurile care au avut o influenta majora in formarea si dezvoltarea Quick Step-ului.

Englezii au dezvoltat din Charleston-ul original, un dans progresiv fara “kick-uri”(miscare specifica) amestecat cu mai sus mentionatul Foxtrot, denumindu-l “the Quicktime Foxtrot and Charleston” .

Cuplul englez Frank Ford-Molly Spain au dansat in 1927 la competitia “Star Championships” o versiune a acestuia in pereche(era un dans solo nu in doi) si fara miscarile de genunchi caracteristice Charlestonului.

Figurile au fost: Quarter Turns, Cross Chasse, Zig-zag, Cortes, Open Reverse Turns si Flat Charleston.

In cele din urma in anii 1928-1929 s-a nascut definitiv Quick-Step-ul, avand caracteristice Chasse-urile si pasii incrucisati (Lock step).

Quick step-ul a devenit foarte popular deoarece a oferit tinerilor din clasa de mijloc a societatii un ritm plin de veselie si dinamism specific varstei lor.

Masura muzicala este de 4/4, tempoul fiind de 50 masuri pe minut.

Este cel mai energic dans standard, jucăus si vioi, cu un ritm ascutit dar, în acelasi timp, usor ca un fulg, emanând un farmec aparte. Figurile sunt dinamice pretinzand mult exercitiu si sincronizare.

Stilul Quick-step-ului este dat mai ales de elanul “fulgerător”, de pasii iuti ce ocupă în avântul lor un spatiu mare.